Poze de la Ziua Mulțumirii sînt afișate pe blogul: România Evanghelică
Ziua Mulțumirii – 25 octombrie 2009
28 octombrie 2009 de Alin CristeaConcursul Baptiști 400
21 iulie 2009 de Alin CristeaCu ocazia împlinirii a 400 de ani de la înființarea primei biserici baptiste (la Amsterdam), Concursul Baptiști 400, organizat de Asociația Thymos, oferă 4 premii, dintre care Premiul special constă în 40 de cărți.
Cele 40 de cărți vor fi prezentate pe blogul România Evanghelică, cîte 4 pe zi, în perioada 21-30 iulie.
Arheologia Bibliei, de James K. Hoffmeier, Editura Casa Cărții, Oradea, 2009, 192 pag.
Răspunsurile la cele 4 întrebări ale concursului trebuie să ajungă pînă în 4 august, ora 00.04 (ora României) la adresa: alinpm@yahoo.com
Mesajul trebuie să poarte titlul (fără diacritice): Concursul Baptisti 400
Tragerea la sorți a celor 4 premii va avea loc în 4 august în Oradea la Societatea Biblică din România.
Cele 4 întrebări se găsesc pe blogul Baptiștii: Concursul Baptiști 400
Extraordinara Adunare. Despre sfînțoci
20 iunie 2009 de Alin Cristea
Pentru 21 iunie 2009 a fost anunțată Adunare Generală (Extraordinară) în Biserica Baptistă Providența din Oradea.
Nu există o corespondență normală între Convocator și anunțul de pe site-ul bisericii.
Voi face distincțiile necesare și cîteva comentarii ocazionate de acest moment.
1. Adunarea generală
În primul rînd, site-ul bisericii anunță ”Adunare generală extraordinară”, pe cînd Convocatorul anunță ”Adunare Generală”.
Statutul Cultului Baptist conține o singură dată cuvîntul “extraordinară” și o singură dată cuvîntul “extraordinar”, ambele mențiuni fiind cu referire la Congres.
Așadar, titlul care apare pe site-ul bisericii este inadecvat.
Probabil este o reminiscență a procedurii din statutul de dinainte de ’89, care menționa:
“Art. 36. În cazuri de urgență, pastorul sau comitetul de conducere pot convoca o adunare generală extraordinară. Aceasta se va limita la rezolvarea cazurilor care au generat-o. [...]”
2. Ordinea de zi
Ordinea de zi are TOATE chestiunile exprimate diferit pe site-ul bisericii față de Convocator.
Convocator: 1. Confirmarea transferurilor de membri
Site: 1. Primire de noi membri prin transfer
Convocator: 2. Primire de noi membri prin botez
Site: 2. confirmarea candidaţilor pentru botezul din 5 iulie
Convocator: 3. Proiecte de slujire în adunare
Site: 3. Discutarea filosofiei bisericii şi a slujirilor din biserică
Convocator: 4. Schimbarea orei de închinare
Site: 4. Aprobarea programului de închinare publică pentru perioada următoare
3. Confirmare sau Primire?
“Art. 11 – (6) Primirea unui membru în biserică se face prin aprobarea organelor de conducere ale bisericii, potrivit procedurii stabilite de adunarea generală.”
Ultima expresie nu exista în statutul (aprobat prin Decretul 1203 din 1950) modificat și completat de Conferința Națională a Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste, la Arad, în data de 27 noiembrie 1998.
Care este procedura stabilită de adunarea generală?
La noua adunare generală convocată se poate stabili o altă procedură?
Fiecare adunare generală poate genera o altă procedură?
4. Cine PRIMEȘTE pe noii membri?
Termenul de “Confimare” menționat de Convocator nu are sens decît dacă este menționat în procedura de primire de membri stabilită de adunarea generală.
Termenul menționat de statut este “primire”.
Articolul 11 menționează cine îi primește pe noii membri: organele de conducere ale bisericii (adică: adunarea generală, comitetul bisericii).
“Art. 29 – (1) Adunarea generală reprezintă organul suprem de conducere și control al bisericii locale. Autoritatea ei se exercită cu respectarea învățăturii Sfintelor Scripturi și în concordanță cu Mărturisirea de credință și cu prezentul statut.”
”Art. 34 – (1) Comitetul bisericii reprezintă organul colectiv de conducere și administrare a activității bisericii între adunările generale. Comitetul duce la îndeploinire hotărârile adunării generale și ajută păstorul bisericii sau consiliului păstorilor (presbiterilor) în activitatea de cârmuire spirituală a bisericii.”
Așadar, conform statutului, Adunarea generală și/sau Comitetul îi PRIMEȘTE pe noii membri, nu îi confirmă – decât în cazul în care este stabilită confirmarea ca parte din procedura stabilită de adunarea generală.
Punctul 1 al ordinei de zi pare a nu fi necesar. Comitetul este mandatat pentru primirea de noi membri.
5. Transferul de membralitate
“Art. 11 – (7) În cazul transferului unui membru dintr-o altă biserică baptistă, biserica în care acesta se tranferă va solicita adeverința de membru de la biserica din care acesta pleacă.
Punctul 1 al ordinei de zi e de fapt o procedură de secretariat, nu e de nivelul adunării generale ”extraordinare” (sic!).
Statutul din 1998 prevedea:
“Art. 7 [...] Transferul unui membru la o altă biserică se face cu aprobarea comitetului de conducere al bisericii din localitatea în care acesta se stabilește definitiv sau temporar.”
6. Cum devin membri cei care se botează?
“Art. 11 – (1) Este membru al bisericii creștine baptiste persoana, fără deosebire de sex, naționalitate, etnie sau rasă, care din libera sa convingere a primit credința și botezul, acceptă Mărturisirea de credință a Cultului Creștin Baptist, prevederile prezentului statut și este înscrisă în registrul de membri al bisericii locale.”
Așadar, sînt 5 condiții.
Mă îndoiesc că vreunul din baptiștii din România cunoaște toate prevederile Statutului (care nu sînt foarte clare) sau toate prevederile Mărturisirii de credință.
Un lucru e clar: nu poate să fie cineva membru decît DUPĂ botez.
Punctul 2 al ordinei de zi menționează, pe convocator, primire de membri PRIN botez. Dacă e vorba de botezul viitor, cel din 5 iulie, e clar că acest punct este inadecvat pentru Adunarea generală, întrucît Adunarea generală nu poate PRIMI pe cineva ca membru decît DUPĂ botez.
Așadar, punctul 2 ar fi trebuit să sune astfel:
Primirea de noi CANDIDAȚI pentru botez.
Site-ul bisericii menționează termenul de “candidați”, cît și data botezului, însă folosește termenul “confirmare”.
Reluînd:
La punctul 1, Convocatorul folosește termenul confirmare, site-ul folosește termenul primire!
La punctul 2, Convocatorul folosește termenul primire, site-ul menționează termenul confirmare!
O dată ce candidații primiți / confirmați pentru botez se botează, ei pot fi considerați membrii bisericii, prin “aprobarea organelor de conducere ale bisericii, potrivit procedurii stabilite de adunarea generală” – Art. 11 – (6).
Această procedură poate fi: o cerere scrisă din partea celui botezat prin care își exprimă dorința (și dreptul, aș zice eu) de a fi membru într-o biserică locală.
Sau: cel botezat este trecut în registrul de membri fără a face o astfel de cerere.
7. Stabilirea procedurii de primire de membri
Tocmai chestiunea aceasta lipsește de pe ordinea de zi.
Atunci cînd biserica ia hotărîri, trebuie să le ia în conformitate cu anumite principii: doctrinare (Mărturisirea de credință), statutare (Statutul), locale (Constituția bisericii, Legămîntul bisericii, Procedura de primire de membri etc.).
8. Proiecte de slujire și filosofia bisericii
Punctul 3 al ordinei de zi este și mai confuz.
Convocatorul dă de înțeles că se vor prezenta / iniția / dezbate / confirma proiecte de slujire ÎN adunare.
Site-ul bisericii se referă ȘI la “FILOSOFIA BISERICII”. Dacă se va dezbate așa ceva, în cazul că se va clarifica ceva și/sau se va reformula filosofia bisericii, e singurul motiv pentru care această adunare din miez de vară ar conține ceva “extraordinar”.
Din cîte se poate vedea, însă, această adunare generală nu are caracterul unei adunări generale, ci a unei “stări de vorbă” combinată cu un ping-pong de primire / confirmare.
9. Programul de închinare
Convocator: 4. Schimbarea orei de închinare
Site: 4. Aprobarea programului de închinare publică pentru perioada următoare
Cele două informări, din Convocator și de pe Site, sînt neclare și destule de diferite: dacă în primul caz e vorba de ORA de închinare, în al doilea caz e vorba de PROGRAMUL de închinare.
Avînd în vedere că o biserică precum Providența are probleme MULT mai importante de dezbătut la o adunare generală, un asemena punct pe ordinea de zi devine ridicol. Putea fi integrat la Diverse.
Dar adunarea generală nu are un punct Diverse pe ordinea de zi.
Ca să fie și mai complicat, pastorul Lucian Ciupe a anunțat în public că DEJA ora de închinare pentru duminica dimineață s-a hotărît a fi ora 09.00, în biroul pastoral.
Această chestiune, minoră în tehnicitatea ei, ascunde, în istoria Bisericii Providența (și în istoria altor biserici) două chestiuni importante, pe care le-am semnalat pastorului Lucian Ciupe și le voi aborda în continuare.
10. Chestiunea autorității
Pastorul Lucian Ciupe nu a precizat CINE a hotărît ca 09.00 să fie ora de închinare duminica dimineață. A hotărît biserica această oră? Desigur, nu.
În schimb, într-un elan inoportun (ca să nu zic grețos, tocmai se încheia prima întîlnire, decentă, a bisericii după înmormîntarea de la Timișoara, după masă s-a revenit la tonul sonor și zglobiu), ni s-a spus că am putem, nu-i așa?, să ne sculăm mai de dimineață, să ajungem nu doar la 09.30 (în biroul pastoral, la rugăciune), ci la 09.00
De ce nu la 08.00?
De ce nu la 07.00?
De ce s-a hotărît deja ora de închinare de dimineață, dar ora de închinare de după masă se va hotărî de către Adunarea generală?
De ce să nu hotărască Adunarea generală ȘI ora de dimineață?
De fapt, a și hotărît-o, a tot hotărît-o în acești ani: 10.00!
Dacă a hotărît 09.30, de ce nu vin ei, cei care au hotărît, la ora 09.30?
Iar acum apare spectrul orei 09.00!
De ce nu 08.00?, întreb din nou.
11. Sfînțocii
Ei bine, ca și în alte biserici, și în Biserica Providența există (cel puțin) un grup de presiune. Așadar, chestiunea autorității organelor de conducere este una importantă și sensibilă pentru sănătatea organismului eclesial.
Uneori, tinerii constituie, instinctiv și bădăran, în biserici, un grup de presiune. Cu altă ocazie am folosit expresia “dictatura tinerismului” (lucru evident în societatea dominată de cultura pop occidentală, dar și în biserică, din păcate), nu de puține ori biserica fiind nevoită să îndure prea mult stilul ritmat și sminteala (lipsa de consistență a) tinerilor.
Alteori, un clan sau două de familii constituie un grup de presiune, care acționează în mai multe feluri, cel mai evident fiind la votare.
Mai pot ființa și alte grupuri de presiune, constituite din (așa-ziși) oameni de afaceri, sau din “intelectălăi”. Sau din sfînțoci.
Termenul l-am preluat de la un pastor-profesor.
De ani de zile un grup de cîțiva membri ai Bisericii Providența țin neapărat să vină mai repede la biserică (și mai des) decît alții. De obicei sînt orientați spre interior, mai ales dacă pastorii tot îi dau înainte cu Casa Domnului, de parcă Biserica ar fi un loc și nu un organism!
Întrebarea mea e aceeași ca întotdeauna: de ce acești oameni care locuiesc aproape de biserică nu se întîlnesc la rugăciune la unul dintre ei acasă, duminică, la 09.30, sau 09.00 sau 08.00 sau la cît vor? De ce trebuie neapărat să se întîlnească la biserică?
Nici nu ar fi rău să se întîlnească la biserică, dacă lucrul acesta nu ar genera o altă idee-consecință: cei care nu vin de ce nu vin? Și uite așa, biserica se adună de la 10.00, ei, sfînțocii, nu, de la 09.30. Ba, mai recent, cum spuneam, “s-a hotărît” să se vină de la 09.00!
Sfînțocii se roagă, ceea ce nu ar fi rău, dacă adunarea la rugăciune nu ar duce în timp la constituirea de grup de presiune în alte ocazii, cum ar fi adunarea generală.
Sfînțocii se și pun în biserică cam pe aceleași locuri, unii lîngă alții, în semn de solidaritate, nu neapărat autentică, cît… vizibilă! Îmi pare sincer rău că se simt vulnerabili în așa hal!
Sfînțocii activează în diferite feluri, bineînțeles, ceea ce n-ar fi rău atîta timp cît nu se simte un damf de superioritate față de cei care nu participă la acțiunile LOR!
Sfînțocii au copii și nepoți, ceea ce generează alte probleme de relaționare în organismul eclesial (nu doar duminical!).
Sfînțocii, după părerea mea, sînt un pericol permanent pentru nivelul de normalitate al manifestării bisericii, mai ales că integrează în mișcarea lor membri noi sau bisericoși. Bisericoșii și noii membri nu vor fi atrași de persoanele aparent dure, cu consistență, care pot să le ofere “hrană tare”.
Principala observație pe care o fac la adresa sfînțocilor este că nu au reușit, în cîțiva ani, să convingă pe mai mulți să li se alăture, astfel încît să se genereze un timp de rugăciune în sala de închinare a bisericii.
“Lipsa de la Casa Domnului” se manifestă, la Providența și în alte biserici, și la întîlnirea din timpul săptămînii.
12. Concluzii
Cel puțin 4 aspecte rezultă din cele de mai sus:
a. Evidente diferențe între modurile de comunicare: Convocatorul și Site-ul bisericii
b. Evidente prevederi din Statutul Baptist insuficient cunoscute
c. Evidente chestiuni minore pe ordinea de zi
d. Evidente sincope ale organismului eclesial
Harul și pacea lui Dumnezeu să ne fie înmulțite!
Rusalii postfuneralii – 7 iunie 2009
7 iunie 2009 de Alin CristeaDe mi-ar plînge tot adîncul, dac-aș fi uitat și frânt,
Rană de mi-ar fi cuvântul, Doamne să încep să cânt.
Deznădejdea sau durerea să nu poată-a mă opri,
Să-Ți cânt Ție, numai Ție, până-n veșnicii.
Chiar de-ar fi s-aud furtuna, vânt și mare șuierând,
Și chiar glasu-mi de s-ar stinge, Doamne să încep să cânt.
Deznădejdea sau durerea să nu poată-a mă opri,
Să-Ți cânt Ție, numai Ție, până-n veșnicii.
De-aș vedea venind sfârșitul, noaptea gându-mi cuprinzând,
Valea morții când voi trece, Doamne să încep să cânt.
Deznădejdea sau durerea să nu poată-a mă opri,
Să-Ți cânt Ție, numai Ție, până-n veșnicii.
Să încep să cânt prin Tine orice-ar fi, oriunde-oricând,
Să ’nalț, Doamne, psalmi de laudă și cântări cu miez să cânt.
Deznădejdea sau durerea să nu poată-a mă opri,
Să-Ți cânt Ție, numai Ție, până-n veșnicii.
Jubilate – nr. 119
Text: Carmen Gavril
Muzica: Iulian Teodorescu
Tristeţi pascale: Scrisoare către pianist
18 aprilie 2009 de Alin CristeaDragul meu pianist,
Ar fi greu de explicat, doar în cîteva cuvinte, de ce sînt atît de interesat de modul în care sonorităţile care însoţesc sărbătorile pascale (sau închinarea publică săptămînală) iau naştere mai mult sau mai puţin providenţial.
Dar nu-i aşa că mai toţi ştim că muzica, într-un fel sau altul, ne atinge străfundurile sufletului, descoperindu-ne locuri din noi despre care nici măcar nu ştiam că există? Şi că pot vibra atît de puternic încît parcă ne des-facem?
(precum femeia de serviciu de la grădiniţă, cu rîsul cît cupola circului, desface amurgul, ca pe-un ceasornic, să-l împartă, de jucării, copiilor – am redat, în proză, o parte dintr-un scurt poem al unui poet orădean)
O să înţelegi vreodată tristeţile mele pascale văzînd copiii Providenţei care se joacă cu-amurgul împărţit?
Da, o să înţelegi cîndva… Te-a (în)cîntat şi pe tine muzica, trebuie doar un alt fel de portativ pe care-ţi va fi scrisă viaţa… Cum ne spuneam, deunăzi, unul altuia, Pătrăţosu şi Rotundu, în timp ce pe-treceam curbele dintre Iaşi şi Oradea: ce-ar fi dacă semnele de circulaţie, la curbe, ar fi astfel: Andante, Allegro, Adagio piu andante allegro non troppo ma con brio… Iar maşinile să-şi pună combustibil: muzică clasică, jazz, rock progresiv…
Dar să-ţi aduc aminte (de-i fi citit) mai întîi ce-ţi scriam anul trecut despre nepriceperea de a fi adecvaţi sărbătorii:
Duminică dimineaţă, adică prima zi de Înviere, nu de Paşti (Paştele e atunci cînd e jertfit Mielul, adică Vinerea Mare), coordonatorul “programului”, netulburat deloc (precum eram eu) de tonul triumfalist, ne provoacă să fim uniţi în jurul… Jertfei!
Asezonarea muzicală a fost… praştie, în sensul că tocmai acum, cînd Sărbătoarea Învierii e cel mai potrivit moment din an pentru a se cînta melodii dinamice, în sens muzical (nu mă refer la ritm!), consistente în semnificaţie teologică, solemne, precum piesele din repertoriul muzicii clasice sau inspirate de tradiţia clasică a închinării bisericeşti, tocmai acum am avut melodii care au acoperit anii 1970-2000, adică de la folk, country la ambiguul worship.
Şi ca să fie atmosfera şi mai disneylandizată (precum e de atîtea ori şi mersul globalizat al vremurilor noastre), a fost şi “programul” copiilor. Parcă eram la Crăciun! Mai lipsea să se împartă pungile de… Paşte! Doamne, şi noi eram la… Înviere!
Dar oare am ajuns, psihologic, teologic, terapeutic, empatic, la… Înviere?
Predica… Predica a fost despre dedicarea vieţii în ascultare de Hristos (!). Adică o predică din “program” care putea fi ţinută în oricare duminică din an! De Înviere, cînd o dată îţi intră cîţiva nepocăiţi în biserică, nu ar fi putut fi ALTCEVA? Decît predica obişnuită şi sandviciul bisericesc?
Mă gîndesc uneori că povara Sărbătorii / Învierii e mai mare decît cea a Înmormîntării / Crucii.
Resursele ni se termină înainte de… Înviere. Sîntem undeva între Cruce şi Înviere.
Resursele interioare adică, că resursele exterioare par a fi inepuizabile. Consumismul exterior însă pare a-şi pune amprenta şi pe lumea noastră interioară.
Poate ar trebui să reflectăm mai mult la bogăţia singurătăţii (cineva spunea: În glorie, în dragoste şi în moarte sîntem singuri) după un festin pascal sau decembrist în care sîntem depersonalizaţi în mijlocul mulţimilor care cîntă osanale unui fetiş sclipicios şi atrăgător şi demonetizează evenimentul prin abuz, prin bolborosirea nu numai a cuvintelor, ci a sensurilor Vieţii şi Morţii. Şi ale Învierii!
Paşte mielul fericit,
Oul şade înroşit,
De ruşine s-a scumpit,
Iar iubitul iepuroi
Să v-aducă euroi,
Fericire, sănătate,
Mult noroc şi spor la toate.
PASTE FERICIT!!!
Nu sîntem oare, în nesăbuinţa noastră, aproape de o astfel de atitudine din care au răsărit aceste urări trimise de un tînăr pe care l-am cunoscut nu de mult?
Cum să fie Paştele fericit cu…. euroi şi iepuroi?
Împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfînt.
Oare de ce, căutînd neprihănire, pace şi bucurie, rămînem undeva între Cruce şi Înviere?
Cît despre Înălţare, mi se pare că e chiar o chestiune care ne încurcă de-a binelea: păi dacă îţi reuşesc “programele” la biserică, ai pus şi mochetă, iar corul / fanfara / cvartetul / grupul tinerilor / trupa de închinare face atmosferă, de ce să mai plecăm de aici? Facem cîte colibe trebuie…
Mai bine să fim mortificaţi (oare ce o mai fi însemnînd asta in postmodernism?) şase zile pe săptămînă, dar să ne rămînă duminica în care să ne… văruim!
Între Cruce şi Înviere sîntem DOAR… morminte văruite. Care nu ne lăsăm darul la altar ca să ne împăcăm cu fratele sau cu pîrîşul şi abia APOI să ne aducem darul.
Între Cruce şi Înviere uităm că roada luminii stă în ORICE bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Nu “programul” aduce lumină, ci Lumina înviază “programele”.
Între Cruce şi Înviere nu ştim să murim, nu ştim să sărbătorim, nu ştim să… înviem!
Pavel: Să-L cunosc pe El şi puterea ÎNVIERII Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.
Părtăşia suferinţelor nu legitimează triumfalismul şi bolborosirea Sărbătorilor, ci… ÎNVIEREA!
Între Cruce şi Înviere, venim, Doamne, cu ce avem: speranţe (de multe ori nelegitime), realizări (de puţine ori semnificative), spaime (de prea multe ori stupide), entuziasm (rareori însoţit de pesimism tonic), înfrîngeri (atît de necesare…) şi sîntem uimiţi, iarăşi, că Sărbătorile sînt fericite doar pentru că ne ţii în palmă, Tu, Domn al Istoriei!
Asta scriam anul trecut… Nicidecum primul în care trăiam depresia festivalieră şi durerile interioare pe care le provoacă kitschul (prost gestionat, că în postmodernism se poate gestiona ceva mai bine decît în alte epoci), muzica-sonoritate fără… MUZICĂ, precum poezia fără… poeticitate, aia rimată de e atît vînturată în bisericile pocăiţilor (alte exemple, arhitectonice, de gestualitate greoaie, precum cea a ţăranilor care umblă, la oraş, în tramvai, ca şi cum ar fi o poiană a lui Iocan care umblă.
Am vrut să-ţi scriu despre aseară, cum Vinerea Mare s-a transformat în Vinerea Lăbărţată. Cum corul (deşi a făcut un efort de apreciat) a ratat, cu atîtea şi atîtea momente muzicale, tocmai curba pascală, în drum spre… Înviere. Cum băieţelul pastorului era întins (literalmente), la vedere, în mijlocul auditoriumului, jucîndu-se cu 10 (!) maşinuţe.
Şi cum mi-au dat lacrimile cînd m-a întrebat cineva, la sfîrşit, de sănătate. L-am întrebat, nicidecum retoric: Ce se întîmplă cu biserica asta? Cu muzica asta? – continui acum interogaţiile. Cu noi, cu sufletul nostru care ŞTIE ce e muzică şi ce nu e…? Iar dacă nu ştie ce e muzică, s-o ceară de sus, de la Domnul, Mielul care a… tăcut. Jertfindu-se. Pentru că, în toate astea, se poate vedea Puterea Umilinţei.
În modul în care sărbătorim, tăcînd sau vorbind, cîntînd şi încîntînd, s-ar putea vedea Puterea Umilinţei. Dar nu deodată. Nu oricînd. Nu festivalier. Nu kitschos. Curbele se iau andante.
Mai e o oră pînă la miezul nopţii. Îţi scriu această scrisoare cu speranţa că o să o citeşti, iar mîine, la Înviere, că o să eziţi ceva mai mult cînd vei umple spaţiul cu sonorităţi ambientale, care ar fi mult mai potrivite la un bar decent, dar indecente, totuşi, într-un spaţiu liturgic, unde trebuie să ne aducem aminte că lucrurile care se văd sînt trecătoare, că sunetele care se aud sînt trecătoare…
Lucrurile care nu se văd sînt veşnice. Muzica care rămîne în noi DUPĂ ce sonorităţile iau sfîrşit e veşnică. Şi, în toiul sărbătorilor pascale, muzica asta, a sufletului, este despre Moarte şi Înviere.
Dragul meu pianist, eu te invit, de fapt, să mori. Dacă e dureros să mori? Da. Parcă nu se mai termină murirea asta. Tot timpul trebuie parcă să renunţi la ceva, să renunţi la a-ţi etala talentul şi să ţi-l răscumperi prin Puterea Umilinţei. Să renunţi (şi-acum încă îmi aduc aminte de tonul vocii lui Beni Fărăgău, acum 20 de ani, spunînd că tot nu s-a obişnuit încă cu renunţarea) şi iar să renunţi. Poate să renunţi să mă asculţi prea mult pe mine cînd îţi spun astfel de vorbe. Poate că prea mult cuvîntez şi prea puţin bine-cuvîntez.
Să nu rătăcim între Cruce şi Înviere. Să ne purtăm Crucea şi să ajungem la Înviere.
Tristeţile nu sînt toate cenuşii. Şi nu toate tristeţile sînt fără folos (“mai bună este întristarea decît rîsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună” – Eclesiatul 7:3).
A fost Vinerea. Dar vine Duminica.
Am plecat, vineri, cu lacrimi în ochi (mai am de renunţat la multe, şi la lacrimile astea nerăscumpărate), dar mîine e duminică. E Învierea. Aş putea, oare, spera că vei deschide mai mult poarta solemnităţii? Oare voi pleca rîzînd acasă? Rîzînd în nas Morţii, ultimul vrăjmaş, sau oare îmi voi continua tristeţile pascale? Pianistule, luntraş ce ne treci Rîul Morţii, ţi-aş pune în mînă un ban să ne ajuţi mîine să adunăm în sufletul nostru muzica care nu se aude, muzica inimii, muzica Învierii.
Imaginează-ţi că ai fi la înmormîntarea mea. Ce-ai cînta ca să le arăţi oamenilor ce muzică am dus cu mine în veşnicii? Pe plaiurile însorite ale harpelor divine?
Vineri (m-)am întrebat de fuse vreun moment care să fi atins sufletul nostru?
Nu degeaba m-am rugat:
Părintele nostru ceresc,
Îndură-Te de inimile noastre împietrite
Fă ceva cu cuvintele noastre scoase de la naftalină şi lustruite
Ajută-ne să murim
Împreună cu Tine
Ca să înviem
Împreună cu Tine
Un singur moment ar fi avut şansa să devină un eveniment providenţial: prima melodie interpretată de grupul de 5 cu blockflöte. Dar mormăiră cîţiva, fără să-şi dea seama că ne privează de a lua cu noi plăcerea momentului, la fel cum ne amintim de zîmbetul florii ŞI după ce se ofileşte, la fel cum ne amintim de un apus de soare.
Despre mine ştii, probabil, dacă te-am rugat să-mi trimiţi pe Messenger versurile, că m-am înfiorat citind (nu auzind):
Din Egipt în Ghetsimani.. numai plâns şi privegheri…
Crunt pândeau în drum duşmanii, până n-au mai fost Betanii nicăieri.
Fie ca Providenţa să ne ofere o Betanie…
Dragul meu pianist, după cum poate ţi-ai dat seama, eu sînt pianistul… Cel de acum 20 de ani, cînd îmi băgam picioarele în burduful armoniului, de-mi făcea semn, din spate, fratele meu: Bă, tractoru’! Sau poate cel de acum, neştiind prea bine să iau curbele în Andante…
Şi, aproape sigur, fiecare cititor e pianistul… Un (umil) dulap care ne trece într-o lume magică (unde Leul este Mielul) sau un rob care îşi îngroapă, timorat, talentul de a fi pianist. Talentul de a cînta la strunele sufletelor… (Oare cîţi îşi mai aduc aminte că la pian se cîntă la strune, nu la clape?)
Cristos a înviat!
Să nu-l ţinem înfăşat în sonorităţi inutile, să nu-l ungem prea aromat, să nu-l re-facem din Lego sau din amurguri rătăcite…
Cristos a înviat!
Puterea Umilinţei!
Înscriere
6 noiembrie 2008 de Alin Cristea6 noiembrie 2008
